Codexul Esoteric - Templul Energiilor si Oracolul Vibrațiilor

Ambiția trebuie hrănită... cu acțiune.
Altfel, ea apare și, într-o zi, dispare pentru totdeauna.

Cel mai mare risc nu este să pierzi.
Cel mai mare risc este să renunți.

Anii trec... şi viziunea ta întâlnește realitatea.

Când nu ești unde vrei să fii, majoritatea privesc în altă parte în loc să se confrunte cu eșecul.

Uită de obiective... raționalizează.

Stau liniștiți... cu disconfortul constant al unei vieți netrăite.

Dar o voce liniștită este îngropată sub ei... despre cine ar fi putut fi, despre ce ar fi putut face.

Și tot ce trebuiau să facă era să mențină acea voce vie.

Ei nu văd răul... în acțiunile lor pentru că se înconjoară de oameni care îl normalizează.

Învață-i pe oameni cm să trǎiascǎ cu sentimentele lor.

Majoritatea călătorilor... nu au fost învățați cm să simtă fără să se rupă ceva sau pe ei înșiși.

Creștem adulți... care se închid sau explodează pentru că nimeni nu le-a dat instrumentele.

Reglarea emoțională nu este un... „frumos de avut”, este viață sau moarte.

Vrei o schimbare reală... începe de acolo.
Nu cu pedeapsa... cu prevenirea.

Majoritatea oamenilor cred că își doresc... libertate.

Nu o fac.

A lua libertatea înseamnă fiecare decizie pentru tine.

Fără șef de învinovățit.
Fără structură pe care să te bazezi.
Fără scenariu de urmat.

Majoritatea oamenilor își doresc ideea de libertate... în timp ce păstrează schelele.

Adevărata libertate este terifiantă... de aceea, majoritatea oamenilor care o înțeleg își construiesc cuști noi.

Nimeni nu-ți poate folosi trecutul... împotriva ta.

Vei sta chiar la masă... îți vei spune povestea de la început până la sfârșit.

Îți asumi greșelile, eșecurile și fiecare cicatrice câștigată pe parcurs.

Te-ai împăcat cu cele mai întunecate capitole ale vieții tale.
Ceea ce este... este....rămâne mărturia ta.

Gravitația… nu te lovește dintr-odată. Începe cu o apăsare aproape imperceptibilă.

Doar te face să crezi că mai ai timp… și chiar ai.

Pentru că ceea ce vine nu aleargă… vine încet… sigur...fără zgomot.

Îți lasă răgaz să te pregătești, dar prea puțini înțeleg că răgazul nu este o scăpare… ci ultima avertizare.

Calea greșită nu pedepsește imediat.

Te lasă să crezi că ai avut dreptate…. că nimeni nu vede.

Apoi, într-o zi… își cere prețul.

Nu te împinge… te dezarmează.

Nu te amenință… te trântește la pământ exact când ai început să crezi că ești de neclintit.

Și atunci înțelegi… nu căderea te distruge.

Ci pașii pe care ai refuzat să-i oprești când încă mai puteai schimba direcția.

Părinții tăi ți-au dat ce aveau... plus traume pe care nu le puteau vindeca.

Nu mai aștepta... înțelegere pe care nu o pot oferi.

Iartă-i pentru libertatea ta... nu pentru a lor.

Vindecarea se întâmplă atunci când nu mai speri că se vor schimba.

De ce greșelile unui adult... ajung sǎ fie pedeapsa unui copil?

De ce umerii atât de mici sunt obligați sǎ poarte poveri pe care nici cei mari nu au avut curajul sǎ și le asume?

Un copil... nu se naște vinovat.
Şi totuși... el este cel care plătește.

Poate cea mai mare nedreptate nu este cǎ adulții greșesc.
Ci cǎ... copiii sunt cei care trăiesc consecințele.

Iar copilăria, odată frântǎ... nu se mai întoarce niciodatǎ.

Îți tatuezi chipul în albastrul cerului… ca să nu uiți că gândurile au fost create să zboare.

Brațele ți le pictezi cu ramuri de copaci…fiecare îmbrățișare este o rădăcină care a învățat să iubească.

Pe piept îți desenezi o constelație… ca inima să nu uite drumul spre lumină.

Picioarele le îmbraci în culorile curcubeului… fiindcă fiecare pas ar trebui să împace pământul cu cerul.

Pe spate…. lași vântul să-și scrie numele.

Iar pe suflet… nu desenezi nimic, lași Universul să semneze.

Și atunci înțelegi…

Creația a avut grijă să-ți dăruiască un trup.
Pământul te-a învățat să mergi.
Cerul te-a învățat să privești.
Apa te-a învățat să curgi.
Focul te-a învățat să te transformi.
Aerul te-a învățat să respiri.

Iar acum… a venit rândul tău.

Nu să cucerești lumea… ai grijă de singurul loc în care Creația și-a ascuns cea mai prețioasă operă… sufletul tău.

Fiindcă trupul ți-a fost dăruit.
Dar sufletul ți-a fost încredințat.

Nu port un număr mare la papuci...

Deci... am tras concluzia cǎ nu trăiesc pe picior mare.

Trăiesc pe pasul meu.

Fiindcǎ luxul nu începe în talpǎ... ci în măsura în care îți sunt suficiente lucrurile mici.

Unii schimbǎ pantofii ca sǎ parǎ mai înalți.
Eu încerc sǎ-mi înalț pașii.