Karyn Maria Taulescu

În practică am întâlnit frecvent o problemă. Omului modern îi este greu să se concentreze și să își îndrepte gândurile în direcția potrivită pentru el. Îi este greu să își formuleze clar scopul și să stabilească ce își dorește cu adevărat de la viață. Mulți dintre cei pe care i-am întrebat asta, nu știu.

Ori dacă tu nu știi ce vrei, vor ști alții pentru tine. Este trist, dar adevărat. De aceea în această explozie informațională este mai mult decât necesar să știi ce vrei.

Când îți pui ordine în gânduri, poți formula scopul și poți creiona imaginea vieții tale.

Ceea ce scrii întotdeauna are forță. Atunci când declari ceva în formă scrisă, sufletul și rațiunea, precum și ambele emisfere cerebrale se activează și tind să ajungă la unitate, iar ca rezultat forța intenției tale crește considerabil.

Poți începe oricând să îți definești scopul și imaginea lumii tale în formă scrisă și să înțelegi ce îți dorești cu adevărat.

Dacă totul rămâne vag și nu poți formula acest lucru, viața va aduce în realitatea ta lucruri neclare și greu de înțeles. Da, exact așa se întâmplă, nu e de la suplimente sau de la oboseală, ci de la alegeri.

De ce unele lucruri se împlinesc și altele nu? Pentru că nu orice intenție este susținută de suflet și în acord cu binele tuturor. Atunci când ceea ce vrei cu adevărat poate aduce un bine și celorlalți, când intenția ta aduce o contribuție în lume, oricât de mică, se pun în mișcare resurse interioare și forțe mai înalte.

De ce unele lucruri se întâmplă chiar dacă nu servesc unui bine comun? Când unele lucruri se întâmplă, deși par să nu servească unui bine comun, ele servesc testelor. Teste de discernământ, de responsabilitate, de maturitate, de alegere. Timpul arată întotdeauna calitatea unei intenții. Iar consecințele arată ce energie a stat în spatele unei alegeri.

Alegerile ne definesc. Și lipsa unei alegeri este tot o alegere.

Aceasta este una dintre temele pe care simt să le aprofundez în seminarele din această toamnă: felul în care claritatea intenției, alegerea conștientă și învățăturile spirituale pot lucra împreună.

O zi inspirată de bine tuturor🌈
Karyn

Înălțarea Domnului este o sărbătoare dragă sufletului meu !🙏

Înălțarea este chemarea sufletului de a-și aminti originea sa cerească.

Fie ca Lumina lui Hristos să ne înalțe sufletul, să ne limpezească drumul și să ne așeze în adevărul cel mai înalt al inimii noastre.
Hristos S-a înălțat!❤

Ceea ce ne doare cel mai mult este sentimentul că viața a fost nedreaptă cu noi.

În astfel de momente, sufletul omului se poate agăța de întrebarea: „De ce mi s-a întâmplat mie asta?” Și întrebarea aceasta, repetată mult timp, poate deveni o rană în rană.

Lucrurile nu se întâmplă oricum... există mereu o cauză a lor. Providența fie corectează un comportament, fie echilibrează karma, fie ne învață să devenim mai puternici. Și uneori poate că ne ajută să ne întoarcem la noi, la demnitatea noastră, la adevărul nostru interior.

Acceptarea unei experiențe dureroase în plan spiritual merge împreună cu alegerea unor limite sănătoase în plan omenesc. A accepta sensul unei lecții înseamnă a recunoaște că sufletul poate extrage lumină chiar și dintr-o încercare grea. A pune limite înseamnă a onora această lumină și a o proteja.

Cum spunea maestrul Omraam Mikhaël Aïvanhov :
”Poate că, înainte de a spune că plătești pentru greșeli făcute într-o existență anterioară, este suficient să înțelegem un lucru: atâta timp cât rămânem închiși în ideea că suntem victimele unei nedreptăți, ne chinuim singuri și ne consumăm forța lăuntrică.

De aceea, atunci când simți că viața te-a așezat într-o situație nedreaptă, încearcă să accepți gândul că, dincolo de aparențe, există o ordine mai mare. Poate că, la nivel omenesc, ai dreptate. Poate că ai fost nevinovat. Poate că durerea ta este reală. Dar această idee te poate elibera.

Pentru că, în clipa în care încetezi să te lupți cu ceea ce s-a întâmplat și începi să cauți sensul ascuns al încercării, sufletul tău respiră din nou. Am verificat eu însumi acest adevăr.”

O zi inspirată de bine 🌈
Karyn

Lasă să vină ceea ce vine:
gânduri, emoții, succes, eșec, relații, chiar și stări mentale „înalte” sau „joase”. Ele vin asemenea norilor care plutesc pe cer.

A le îngădui să „vină” înseamnă: să nu te identifici imediat cu ele, să nu te grăbești să le opui rezistență, să nu creezi un conflict interior în plus.

Lasă să plece ceea ce pleacă.

Suferința umană nu se naște doar din ceea ce se întâmplă, ci și din atașament. Vrem să ne agățăm de: tinerețe, imaginea de sine, sentimentul de siguranță, o relație, o versiune veche a vieții.

Dar Ramana Maharshi a văzut limpede că tot ceea ce aparține lumii fenomenelor este trecător. Când încercăm să păstrăm ceea ce este menit să se schimbe, creăm suferință.

Descoperă ceea ce rămâne.

Dacă gândurile vin și pleacă, emoțiile vin și pleacă, corpul se schimbă, amintirile se schimbă, rolurile sociale se schimbă, atunci ce anume rămâne mereu?

Ramana îi îndruma pe oameni înapoi către „Cel care este conștient”, conștiința care este martoră la fiecare experiență.

Există ceva în tine care: vede gândurile, vede emoțiile, vede schimbările vieții, și totuși, nu vine și nu pleacă asemenea acestor lucruri.

Potrivit lui Ramana, aceasta este adevărata ta natură. Acest mesaj este legat direct și de practica sa bine-cunoscută a cercetării Sinelui:
„Cine sunt eu?”

Poți realiza că tot ceea ce ai crezut cândva că este „eu” se poate schimba și poate dispărea.

Iar când fiecare strat de identificare se desprinde, ceea ce rămâne este prezența pură: tăcută, nemişcată, nici născută, nici pierdută odată cu stările schimbătoare ale minții.

Aceasta era descoperirea către care Ramana îi invita pe oameni: să o recunoască direct, în ei înșiși.

Pentru a intra în Prezență, este necesar să îți îndrepți atenția asupra atenției însăși: cu ce este ocupată?

Eul pur este atenția și nimic altceva.
Intrând în Prezență, te întorci către tine.
Dintr-un personaj te transformi într-un om conștient.

Iar atunci când suntem conștienți reacțiile se transformă în alegeri, percepția devine mai clară, energia se adună în tine. Suferința nu dispare imediat, dar începe să se dizolve.

Nu mai ești povestea.. ești Cel care o vede.

O zi cu inspirație 🌈
Karyn

Am mai scris despre discernământ și voi continua să mai scriu.

În ultima vreme am observat tot mai multe discursuri care, sub pretextul trezirii, pot tulbura sufletul omului. Foarte mulți vorbesc astăzi despre trezire, energii, adevăruri ascunse, revelații, extratereștri, maeștri, conspirații, inițieri și puteri nevăzute.

Și da, unele lucruri pot deschide piste bune de reflecție și explorare. Dar altele pot aduce multă confuzie. Mai ales atunci când, în numele unei presupuse cunoașteri superioare, omul este îndepărtat de Dumnezeu, de rugăciune, de Hristos, de inimă, de smerenie și de simplitatea credinței. Aici este nevoie de multă atenție.

Nimeni nu deține adevărul absolut. Și este înțelept să deosebim ceea ce am trăit direct, în propria conștiință, de ceea ce doar am auzit, am preluat sau am interpretat prin cuvintele altcuiva.

O învățătură autentică nu îți cere să îți disprețuiești credința și nu îți spune că rugăciunea te slăbește, nu te face să crezi că miracolele nu există. Nu îți spune că, dacă te rogi, îți dai puterea unor forțe și nu îți rupe legătura cu Dumnezeu ca să te lege de omul care vorbește.

Adevărata cale spirituală nu transformă sufletul într-un câmp de frică, suspiciune și confuzie.

Vizibilitatea publică nu este același lucru cu autoritatea spirituală. O apariție media, un podcast, o carte sau o conferință pot crea impresia de greutate, dar adevărul unei învățături se simte și se verifică prin roadele ei: aduce pace, luciditate, responsabilitate și apropiere de Dumnezeu sau aduce frică, ruptură, confuzie și orgoliu spiritual?

Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem este: Ce trezește în mine această informație? Mai multă lumină sau mai multă frică?
Mai multă apropiere de Dumnezeu sau mai multă neîncredere în tot ce este sacru?

O învățătură care îți atacă rugăciunea, îți batjocorește credința sau îți spune că Dumnezeu este o iluzie are nevoie să fie privită cu mare discernământ.

Nu orice om care vorbește cu siguranță știe despre ce vorbește. Nu orice informație spectaculoasă este adevăr. Nu orice tulburare interioară înseamnă trezire spirituală.Adevărul profund nu are nevoie să te rupă de Dumnezeu pentru a te face liber. Dimpotrivă, te face mai responsabil, mai curat în intenție, mai lucid, mai smerit și mai atent la viața ta.

De aceea, înainte să primești orice învățătură, oricât de fascinantă ar părea, întreabă-ți sufletul: Mă apropie de Dumnezeu? Îmi aduce pace și responsabilitate sau frică?

Credința omului este un loc sfânt și nu trebuie lăsată pe mâna oricărei voci care știe să vorbească frumos, puternic sau spectaculos.

Avem nevoie de cunoaștere, de întrebări, de curaj interior. Dar mai presus de toate avem nevoie de discernământ.

Gânduri luminoase🌈
Karyn

De ce nu vedem întotdeauna adevărul?

Pentru că există o lumină prin care privim lumea....

Uneori credem că vedem doar cu ochii, că înțelegem doar cu mintea, că alegem doar prin rațiune. Nu. Vedem cu adevărat atunci când vedem cu inima. Iar inima începe să vadă limpede doar atunci când se lasă atinsă de Lumina lui Dumnezeu.

Lumina ochiului ne arată formele, lumina minții ne ajută să înțelegem, lumina inimii ne ajută să simțim adevărul și doar lumina divină este cea care dă sens tuturor lucrurilor.

Când inima se limpezește, privirea se schimbă. Vedem oamenii mai profund, vedem încercările cu mai multă înțelepciune, vedem drumul cu mai multă încredere. Și, mai ales, începem să recunoaștem că adevărata lumină vine dintr-o sursă mai înaltă decât gândul, mai adâncă decât emoția, mai vastă decât percepția obișnuită.

Poate acesta este începutul vederii interioare: momentul în care ochiul se unește cu inima, iar inima se deschide către Dumnezeu.
Poate de aceea sunt îngăduite și anumite încercări pe calea noastră spirituală.

Înaltul ideal este să ai inima curată precum cristalul, mintea strălucitoare precum soarele, sufletul vast precum universul și unit cu Dumnezeu.

Cum altfel să vezi adevărul? Cum altfel să ai discernământ? Cum altfel să știi ce să alegi mai bun în viață? Prin inima curată.

”Fericiți cei curați cu inima, căci aceia Îl vor vedea pe Dumnezeu”.

Karyn ❤

De ce practic, mă rog, meditez, lucrez cu mine și totuși simt că avansarea mea este lentă?

Sri Anandamayi Ma folosea o imagine foarte simplă și foarte profundă. Spunea că, atunci când omul are probleme cu stomacul, medicul oferă mai întâi un purgativ, pentru curățare. Abia după aceea medicamentul poate lucra cu adevărat.

În același fel, înainte ca practica spirituală să producă efecte, fiecare trece printr-o perioadă de curățare. Și această curățare poate fi confundată cu stagnarea.

Poți crede că nu înaintezi deloc, când de fapt multe straturi vechi ies la suprafață. Poți începe să te îndoiești că rugăciunea ta este ascultată, când de fapt rugăciunea trece prin multe straturi adânci ale ființei tale. Poți crede că meditația nu are niciun efect, când de fapt liniștea care se așează începe să scoată la lumină tot ce a fost ascuns. Uneori poți avea senzația că te întorci înapoi, când de fapt sufletul recuperează părțile rămase în urmă.

Progresul real înseamnă să ai mai multă sinceritate față de tine, să nu mai fugi, să înveți să îți asculți sufletul.

Să continui practica fără să ceri permanent dovezi, să continui să te rogi, să continui să te așezi în tăcere, să continui să alegi adevărul, să continui să îți cureți inima de resentimente, de frici, de comparații, de judecată, de grabă, de neîncredere.

Pentru că nimeni nu știe cu adevărat cât a înaintat. Doar mintea are nevoie de dovezi exterioare. Pe Cale nu primești diplome și nici aplauze. Este o cu totul altă comunicare în care sufletul se transformă în profunzime. Așa cm sămânța lucrează sub pământ înainte să apară firul verde, tot așa practica spirituală lucrează în cele mai profunde straturi ale ființei.

Întârzierile pot fi, de fapt, lucrări mai profunde de pregătire. Contează cât de sincer devii și cât de mult lași practica să coboare din minte în inimă, din inimă în corp, din corp în felul în care trăiești.

Ai răbdare și continuă. Continuă să practici, continuă să te rogi, continuă să revii la inima ta.

Cine știe cu adevărat când o rugăciune rostită de o mie de ori se împlinește?

Poate chiar astăzi, ceva se așază. Dumnezeu lucrează mai profund decât poți înțelege.

Karyn ❤

Mai multe despre practica spirituală și drumul interior, descoperi aici : https://karyn.ro/scoala-de-reiki-si-medicina-energetica/

Iubirea pe care am primit-o și iubirea pe care continuăm să o atragem

Când un copil primește constant experiențe dureroase, el nu învață doar „cum sunt părinții”. Învață, fără să știe, ce are voie să simtă, cât loc are să existe, cât valorează, dacă este în siguranță în apropierea celorlalți și cm arată iubirea în lumea lui.

Absența sau indisponibilitatea emoțională a unui părinte produce foame afectivă și sentimentul că ești singur în tot ce trăiești. Agresivitatea fizică rupe siguranța de bază și poate face corpul să rămână permanent în alertă. Iar umilirea atacă identitatea și atinge demnitatea profundă a ființei și lista poate continua...

Ceea ce răscolește cel mai mult este faptul că, la un moment dat, copilul începe să creadă că aceasta este forma în care poate exista o relație. Iar mai târziu, adultul poate ajunge să caute, să tolereze sau să atragă exact ceea ce i-a fost familiar.

De aceea, mulți oameni care au trecut prin astfel de experiențe ajung să tolereze prea mult, să simtă teamă față de conflict și totuși să intre în relații conflictuale, să simtă vinovăție când se aleg pe ei, să se simtă „prea mult” sau „niciodată suficienți” ori să trăiască permanent între dorința de apropiere și nevoia de protecție.

Iubirea nu se rescrie doar prin idei noi despre iubire. Se rescrie atunci când corpul începe să simtă altceva, când sufletul încetează să mai creadă că trebuie să sufere pentru a merita pe cineva alături, iar omul începe să se raporteze diferit la sine.

Pentru că iubirea timpurie devine adesea o hartă interioară. Iar această hartă influențează ce accepți, ce ți se pare normal, ce te atrage, ce te sperie, cât poți primi, câtă tandrețe poate suporta corpul tău și câtă libertate îți dai fără vinovăție.

Poate că, la un moment dat, ai iubit salvând, ținând prea mult, înțelegând excesiv, tolerând, dăruind fără măsură, încercând fără să îți dai seama, să vindeci prin iubire ceea ce ți-a lipsit ție în trecut.

Și mai există un alt fenomen, foarte subtil, pe care multe femei, dar și mulți bărbați, îl trăiesc fără să îl înțeleagă. La un moment dat, ceva din interior nu te mai lasă să intri în relații. Pentru că o parte profundă din ființa ta refuză să mai repete aceeași poveste. Este o pauză sacră a sufletului, o oprire între două moduri de a iubi: iubirea învățată prin rană și iubirea care poate începe să se nască din adevăratul sine.

Sufletul își dorește împlinirea, nu doar atașamentul. Își dorește o iubire în care omul să nu mai fie nevoit să se micșoreze, să salveze, să rabde, să demonstreze sau să sufere pentru a rămâne în relație.
De aceea, uneori, înainte de o iubire mai profundă, apare o perioadă de aparentă singurătate, ca reașezare. Ca un timp necesar în care ființa învață să nu mai confunde familiarul cu destinul și durerea cu iubirea.

Mintea, corpul și sufletul au o capacitate extraordinară de vindecare. Oamenii care nu au primit siguranță în copilărie pot, prin conștientizare, prezență și muncă profundă, să își transforme felul de a iubi și de a se lăsa iubiți.

Uneori, cei care au suferit cel mai mult din lipsa iubirii dezvoltă o sensibilitate extraordinară pentru adevărul ei. Iar când rana este privită cu sinceritate, începe să apară alegerea. Ceea ce rămâne inconștient tinde să se repete. Ceea ce devine conștient poate fi transformat.

Nu trebuie să devii altcineva pentru a rescrie iubirea. Poate doar să înveți, pas cu pas, că iubirea și durerea nu sunt același lucru.

Și poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase momente ale vindecării: clipa în care nu mai încercăm să reparăm trecutul prin aceleași povești, ci începem să ne dăruim, în prezent, iubirea pe care am așteptat-o atât de mult.

Cu iubire,
Karyn Maria Taulescu❤

Dacă aceste rânduri au rezonat cu tine și simți să lucrezi mai profund cu mine, găsești mai multe detalii aici: www.karyn.ro

O rugăciune frumoasă pe care o puteți asculta în tihnă, cu ochii închiși, ca pe o chemare către credință, pace și prezență.

Karyn Maria Taulescu🌈

Rugăciunea cea bună Rugaciunea cea bună a Maestrului Peter DeunovVoce : Karyn Maria TaulescuMuzica : Klaus Wiese, Mathias Grassow, Ted De Jong

Unele lucruri pot fi transmise cu ușurință, dar altele nu pot fi transmise oricum.

De exemplu, pentru cunoașterea inițiatică este necesară o anumită maturitate a sufletului. Aceasta se deschide treptat, pe măsură ce omul devine capabil să o înțeleagă și să o poarte cu respect și cu discernământ.

Maestrul Omraam Mikhaël Aïvanhov sintetizează chintesența acestei cunoașteri în patru cuvinte: a ști, a vrea, a îndrăzni și a tăcea.
La prima vedere, aceste patru verbe sunt simple, dar în realitate descriu un întreg drum interior.

A ști înseamnă mai mult decât a acumula informații. Înseamnă a pătrunde sensul lucrurilor, a înțelege legile subtile ale vieții, a recunoaște cauzele din spatele efectelor și adevărul din spatele aparențelor. Cunoașterea adevărată schimbă omul complet. Îl așază mai aproape de esență, îl face mai atent, mai prezent, mai responsabil.

A vrea înseamnă a aduna forța interioară într-o direcție clară. Voința inițiatică are legătură cu alegerea conștientă, cu angajamentul față de adevăr, cu fidelitatea față de propriul drum. Omul care vrea cu adevărat își educă energia, își rafinează intenția și își asumă transformarea.

A îndrăzni înseamnă a trece pragul. A avea curajul să pășești dincolo de frică, dincolo de confort, dincolo de imaginea veche despre tine. Orice proces profund de transformare cere o formă de curaj. Curajul de a vedea, de a simți, de a recunoaște, de a schimba.

Și apoi vine al patrulea cuvânt: a tăcea, cel mai greu dintre toate.
Tăcerea, în sens inițiatic, exprimă maturitatea celui care a înțeles valoarea cunoașterii primite. Arată că anumite lucruri cer timp, pregătire și puritate a intenției. Există adevăruri care, oferite prea devreme, pot fi deformate. Există metode, simboluri, formule, practici sau înțelegeri care devin benefice doar atunci când omul are structura interioară pregătită să le folosească în acord cu binele. A tăcea înseamnă a păstra sacrul cunoașterii.

În lumea de astăzi, tentația de a spune totul, de a arăta totul, de a expune totul este foarte mare. Cunoașterea circulă repede, se fragmentează, se scoate din context, se transformă în spectacol, în putere personală, în mijloc de influență sau în instrument de manipulare. Tocmai de aceea, discernământul devine esențial.
Un adevăr înalt, primit de un om pregătit, poate vindeca, lumina, ordona și transforma. Același adevăr, ajuns într-o conștiință imatură, poate hrăni orgoliul, confuzia, dorința de control sau fuga de responsabilitate.

Aici se află una dintre marile încercări ale umanității: darurile cele mai prețioase pot fi folosite în moduri care îndepărtează omul de lumină. Și nu darul este problema și nici cunoașterea. Pericolul apare atunci când puterea ajunge înaintea maturității, când omul vrea să folosească ceea ce încă nu a integrat, când dorința de a impresiona devine mai puternică decât iubirea de adevăr.

De aceea, în tradițiile spirituale autentice, cunoașterea se transmitea treptat, din respect față de suflet, din grijă pentru ritmul interior al omului și pentru felul în care acesta poate primi, înțelege și folosi ceea ce i se revelează.

O transmitere făcută fără discernământ poate crea consecințe spirituale greu de dus, atât pentru cel care oferă, cât și pentru cel care primește.

Tăcerea inițiatică este o formă de protecție a cunoașterii, pentru ca aceasta să nu fie deformată, grăbită sau transmisă cu vanitate. Protejează sacrul de profanare.

Într-un parcurs spiritual autentic, vine un moment în care omul înțelege că nu tot ceea ce știe trebuie spus imediat sau expus. Nu tot ceea ce poate face trebuie demonstrat. Unele lucruri se așează cu timpul în inimă, în conștiință, în viață și se transmit doar atunci când sunt de un folos real.

A ști cere lumină. A vrea cere voință. A îndrăzni cere curaj. A tăcea cere înțelepciune.

Poate că una dintre cele mai importante lecții ale timpurilor noastre este aceasta: adevărata spiritualitate are nevoie de profunzime, etică și discernământ.

Cunoașterea devine sacră atunci când este așezată în slujba vieții, a iubirii și a adevărului.

Karyn 🌈