Familie in Armonie

𝐈𝐞𝐫𝐢 𝐚𝐦 𝐩𝐫𝐢𝐦𝐢𝐭 𝐮𝐧 𝐦𝐞𝐬𝐚𝐣 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐮𝐧 𝐭𝐚𝐭𝐚̆.

Scria scurt: „𝐌𝐮𝐥𝐭̦𝐮𝐦𝐞𝐬𝐜 𝐜𝐚̆ 𝐚𝐭̦𝐢 𝐚𝐬𝐜𝐮𝐥𝐭𝐚𝐭. 𝐏𝐫𝐢𝐦𝐮𝐥 𝐦𝐞𝐝𝐢𝐜 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐚 𝐚𝐬𝐜𝐮𝐥𝐭𝐚𝐭 𝐢̂𝐧 𝟑 𝐚𝐧𝐢."
Am stat câteva minute cu telefonul în mână fără să știu ce să răspund. Nu pentru că nu aveam cuvinte, ci pentru că mă gândeam la cei 3 ani.

La câte consultații, oboseală și la câte momente în care a plecat dintr-un cabinet cu impresia că nu a contat destul.

Nu îmi place că există părinți care ajung să simtă asta și tocmai de aceea am creat acest grup și tocmai de aceea fac ce fac — pentru că un părinte ascultat ia decizii mai bune, e mai calm, e mai prezent, și copilul lui simte asta.

𝐕𝐨𝐢 𝐯-𝐚𝐭̦𝐢 𝐬𝐢𝐦𝐭̦𝐢𝐭 𝐯𝐫𝐞𝐨𝐝𝐚𝐭𝐚̆ 𝐚𝐬𝐜𝐮𝐥𝐭𝐚𝐭̦𝐢 𝐜𝐮 𝐚𝐝𝐞𝐯𝐚̆𝐫𝐚𝐭 𝐢̂𝐧𝐭𝐫-𝐮𝐧 𝐜𝐚𝐛𝐢𝐧𝐞𝐭 𝐦𝐞𝐝𝐢𝐜𝐚𝐥?

𝐎 𝐨𝐩𝐢𝐧𝐢𝐞 𝐧𝐞𝐩𝐨𝐩𝐮𝐥𝐚𝐫ă, 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐮𝐧 𝐦𝐞𝐝𝐢𝐜: 𝐩𝐫𝐞𝐚 𝐦𝐮𝐥ț𝐢 𝐜𝐨𝐩𝐢𝐢 𝐟𝐚𝐜 𝐩𝐫𝐞𝐚 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐞 𝐚𝐜𝐭𝐢𝐯𝐢𝐭ăț𝐢 î𝐧 𝐚𝐜𝐞𝐥𝐚ș𝐢 𝐭𝐢𝐦𝐩. Ș𝐢 𝐨 𝐯ă𝐝 î𝐧 𝐜𝐚𝐛𝐢𝐧𝐞𝐭.

Înot luni și miercuri, engleză marți, dans joi, fotbal sâmbătă — și teme în fiecare seară.

Ș𝐭𝐢𝐮 𝐜ă 𝐯𝐢𝐧𝐞 𝐝𝐢𝐧 𝐢𝐮𝐛𝐢𝐫𝐞, știu că vreți ce e mai bun pentru ei, știu că vă e teamă că altfel „rămân în urmă". Înțeleg frica. Dar corpul unui copil de 7 ani nu a evoluat pentru un program de CEO.

Ce vedem noi, medicii: imunitate scăzută cronic, dureri de burtă fără explicație organică, anxietate, tulburări de somn și copii care nu știu să se plictisească pentru că nu au avut niciodată voie. Plictiseala e laboratorul creativității. Odihna e locul unde crește un copil, nu în sala de sport.

𝐒𝐮𝐧𝐭 𝐜𝐮𝐫𝐢𝐨𝐚𝐬ă 𝐜𝐞 𝐜𝐫𝐞𝐝𝐞ț𝐢 — 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐩𝐫𝐞𝐚 𝐦𝐮𝐥ț𝐢 𝐜𝐨𝐩𝐢𝐢 𝐬𝐮𝐩𝐫𝐚î𝐧𝐜ă𝐫𝐜𝐚ț𝐢 𝐬𝐚𝐮 𝐞𝐮 𝐯ă𝐝 𝐨 𝐢𝐦𝐚𝐠𝐢𝐧𝐞 𝐝𝐢𝐬𝐭𝐨𝐫𝐬𝐢𝐨𝐧𝐚𝐭ă 𝐝𝐢𝐧 𝐜𝐚𝐛𝐢𝐧𝐞𝐭?

Vreau să aud și alte perspective.

P.S O imagine sugestivă pentru postare...nu mai stau pe gânduri și apuc ”taurul direct de coarne”.

𝐃𝐚𝐜ă 𝐚𝐢 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐚 î𝐧𝐭𝐫𝐞𝐛𝐚 𝐮𝐧 𝐦𝐞𝐝𝐢𝐜 𝐩𝐞𝐝𝐢𝐚𝐭𝐫𝐮 𝐨𝐫𝐢𝐜𝐞 — 𝐚𝐛𝐬𝐨𝐥𝐮𝐭 𝐨𝐫𝐢𝐜𝐞 — 𝐟ă𝐫ă 𝐬ă 𝐭𝐞 𝐬𝐢𝐦ț𝐢 𝐣𝐮𝐝𝐞𝐜𝐚𝐭ă, 𝐟ă𝐫ă 𝐬ă 𝐭𝐞 𝐠𝐫ă𝐛𝐞ș𝐭𝐢, 𝐟ă𝐫ă 𝐬ă 𝐚𝐢 𝐢𝐦𝐩𝐫𝐞𝐬𝐢𝐚 𝐜ă 𝐞 𝐨 î𝐧𝐭𝐫𝐞𝐛𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐫𝐨𝐬𝐭𝐞𝐚𝐬𝐜ă, 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐚𝐫 𝐟𝐢 𝐩𝐫𝐢𝐦𝐮𝐥 𝐥𝐮𝐜𝐫𝐮 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐥-𝐚𝐢 î𝐧𝐭𝐫𝐞𝐛𝐚?

Scrie mai jos. Citesc tot și răspund la fiecare mesaj. Nu există întrebări greșite aici.

Când spun că abordez lucrurile holistic, vreau să vă spun și ce nu înseamnă asta — pentru că am văzut că termenul creează confuzie sau, uneori, suspiciune.

Nu înseamnă că refuz medicina clasică. Nu înseamnă că sunt împotriva antibioticelor când sunt necesare sau că înlocuiesc diagnosticul cu ceaiuri și intuiție. Înseamnă că atunci când un copil vine la mine cu otite repetate, nu mă opresc la ureche.

Întreb: cm doarme, ce mănâncă, a început o grădiniță nouă de curând, a fost o perioadă tensionată în familie, cm arată o zi normală din viața lui? Pentru că otita repetată poate fi simptomul unui sistem imunitar stresat de lipsa somnului, al unei alimentații care inflamează, al unui copil care trăiește cu un nivel cronic de anxietate pe care nimeni nu l-a observat încă.

Tratezi urechea și gata — otita revine. Înțelegi de ce apare — și se oprește.

Asta înseamnă holistic pentru mine. Nu magie, nu alternativă la medicină. Medicină mai completă.

La mulți ani, dragi copii!

Vă urez sa fiți sănătoși, iubiți și înconjurați de oameni buni!

Cu drag, doctor pediatru Gorea Monica

𝐕𝐫𝐞𝐚𝐮 𝐬ă 𝐯ă î𝐧𝐭𝐫𝐞𝐛 𝐜𝐞𝐯𝐚 𝐬𝐢𝐧𝐜𝐞𝐫 ș𝐢 𝐯𝐫𝐞𝐚𝐮 𝐮𝐧 𝐫ă𝐬𝐩𝐮𝐧𝐬 𝐬𝐢𝐧𝐜𝐞𝐫.

De câte ori ați simțit că medicul copilului vostru nu v-a ascultat cu adevărat? Nu că a greșit diagnosticul, nu că a fost nepoliticos — ci pur și simplu că ați plecat de acolo cu sentimentul că ați fost procesați, nu ascultați?

𝐍𝐮 î𝐧𝐭𝐫𝐞𝐛 𝐜𝐚 𝐬ă 𝐣𝐮𝐝𝐞𝐜 𝐩𝐞 𝐧𝐢𝐦𝐞𝐧𝐢. Întreb pentru că știu că experiența din cabinet modelează felul în care voi, ca părinți, vă raportați la sănătatea copilului vostru — uneori ani de zile după.

Modelează cât de mult vă încredeți în instinctul vostru, cât de repede apelați la ajutor, cât de deschiși sunteți să puneți întrebări.

𝐏𝐨𝐯𝐞𝐬𝐭𝐢ț𝐢-𝐦𝐢 î𝐧 𝐜𝐨𝐦𝐞𝐧𝐭𝐚𝐫𝐢𝐢 𝐝𝐚𝐜ă 𝐯𝐫𝐞ț𝐢. 𝐒𝐮𝐧𝐭 𝐚𝐢𝐜𝐢 ș𝐢 𝐚𝐬𝐜𝐮𝐥𝐭.

Azi am ieșit din cabinet și am stat câteva minute singură afară.

Nu dintr-un motiv dramatic — ci pentru că un băiețel de 7 ani mi-a spus, foarte serios, că îi e frică să doarmă singur. De 2 ani.

Mama lui era lângă el, obosită cu o oboseală pe care o recunosc imediat — nu de azi, ci de mult. Mi-a spus că au încercat tot: nopți în care a stat cu el, nopți în care l-a lăsat să plângă, sfaturi de pe internet, o consultație la un alt medic care i-a spus că „o să treacă".

N-a trecut.

L-am întrebat pe el: „Când a început?" A ridicat din umeri. „Ce visezi noaptea?" A tăcut puțin, apoi a spus încet: „Nu visez nimic. Doar nu vreau să închid ochii."

Am stat cu ei 40 de minute. Nu i-am dat nicio rețetă. Am vorbit despre rutina de seară, despre ce mănâncă după ora 18, despre cât timp de ecran are înainte de somn, despre ce se mai întâmplă în familia lor în ultima vreme. Au ieșit cu un plan simplu, fără pastile.

Trei săptămâni mai târziu, mama mi-a scris: „Doarme singur de 10 zile."

De asta cred că medicina înseamnă mai mult decât o rețetă.